Faruri, vitrine, fotografii, vorba lui Mircea Cărtărescu, aici a ajuns fotbalul european la nivelul său cel mai ridicat din istorie, și anume în nopțile de marți și miercuri, când se joacă Liga Campionilor. Toți, dar absolut toți marii jucători ai lumii fac parte din nopțile acelea, antrenorii de geniu sunt și ei acolo, luminile rampei, reclamele, emoțiile și banii mulți sunt tot acolo, în acel spațiu-timp care ne seduce și ne anesteziază totodată.
Seducția nu mai trebuie explicată, ar fi de ajuns să dăm doar câteva nume proprii, gen Mbappe sau Sane, Guardiola ori Ancelotti, și am convinge orice necredincios că fotbalul a depășit stadiul de emoție, s-a transformat într-o putere planetară supra statală, o religie cu tot ceea ce implică asta: evanghelii, preoți, enoriași. Împărțiți dumneavoastră pe roluri toate aceste categorii de acte și celebrități.
Atunci, să ne dăm cu părerea despre anestezia tuturor celorlalte simțuri, zic, din moment ce ne-am lămurit cu exercițiile de admirație. Uite, de pildă, să vorbim despre naționala noastră, despre cum a scos ea un 1-1 la Helsinki, vreți? Despre cum joacă și evoluează cei mai mari și mai talentați distribuitori de fotbal, am tot comentat, hai să vorbim un pic și despre cei care nu mai încap în vitrine. Adică de noi.
Lumea blitz în care s-a transformat fotbalul are nevoie și de o anumită variantă de recurs, iar acolo suntem noi. Noi, Finlanda, Bosnia, Muntenegru, Liga Națiunilor, Liga B spre C. Acolo unde nu sunt cei mai tari și nici cei mai talentați. Unde suntem noi, de ceva ani. De fapt, unde am ajuns noi, cei care cândva tăvăleam Anglia și Argentina, nu?
De aici trebuie plecat în orice analiză a meciului cu Finlanda. De la statutul și importanța competiției, de la locul nostru în grupă, de la ce ni se cere, nu de la ce putem da. Că nu putem oferi, deocamdată, prea multe.
Știu, suntem niște delicați și avem sensibilitățile noastre. Ei bine, ar trebui să renunțăm la ele! La starea aceasta de „on revient toujours a son premier amour”. Mă tem că Mircea Lucescu nu are dreptate când spune „jucătorii noștri să nu uite ce a însemnat România”. Ba da, să uite, chiar dacă eram „brazilienii Europei”. Dar nu mai suntem.
Nu mai suntem aproape nimic, raportat la fotbalul mare, iar această eternă întoarcere, „l’eternel retour”, nu ne face bine. Și eu am crezut, mult timp, că apelul la performanțele și zăpezile de altădată poate ajuta. Nu poate! Tot ceea ce contează e privirea înainte, prezentul, proiecția către ceva, proiectul către ziua de mâine. Din trecut trebuie păstrat doar ADN-ul unui joc de pase prudent, al unei defensive sigure și al contraatacului.
Nu și, mereu și mereu, aducerile aminte cu Guadalajara, Italia ‘90, America ‘94, Franța ‘98. Eu cred că Edi Iordănescu a început să facă bine ceea ce face. Mă bucur că el a renunțat la unii, iar alții au renunțat la națională. Bine au făcut și el și ceilalți!
Am bătut și eliminat, în alte vremuri, cu alți jucători, Argentina? Desigur. Dar nu mai avem nici timpurile de atunci și, vai, nici jucătorii. Continua noastră lamentație, ce-am fost și ce-am ajuns, nu folosește la nimic. Nu a folosit Franței, în 93’, când Kostadinov a lăsat-o acasă, iar Franța a pus la punct un plan și știm ce s-a întâmplat apoi. Nu a folosit nimănui. Noi, sensibilii, emotivi și nostalgici, suntem deranjați de greșeala lui Bancu la golul lui Pukki.
Dar nu avem un fundaș stânga mai bun ca Bancu. Facem jocuri de cuvinte, ok. Dar cu Bancu și cu Sorescu și cu Man trebuie să ieșim din lumea unde nu sunt nici vitrine, nici faruri și nici fotografii pentru altădată. România nu mai are timpul trecut, nici vreun viitor nu se vede prea curând în zare.
România are doar prezentul continuu, care să ne redea, cât mai repede și dimensiunea de altădată și varianta acelui viitor care încă nu se vede. Cu muncă multă, cu Rrr Marin și Mmm Marin la “închidere”, cu Alibec în față și cu extraordinarul Stanciu la mijloc, și iar cu muncă, vom fi o altă Românie. Ce, Doamne iartă-mă, să facem? Am fost mai buni ca Finlanda, la noi și la ei acasă. Trebuie să batem Bosnia. Să nu retrogradăm. Să începem, pas cu pas, să reconstruim. Suntem jos acum, jos de tot. Nu avem voie să vorbim despre Mbappe.
Dar avem voie să tăcem despre Hagi, Balaci și Dobrin.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER